Vargyastól 13 km-re található a Vargyas-szoros ezerhektáros rezervátuma, Székelyföld egyik legértékesebb és legjelentősebb karsztvidéke. A 3 km hosszú szorosban négy fosszilis szinten és a jelenleg is alakulóban levő ötödik, aktív patakos szinten 123 barlangot és kőfülkét tartanak számon. A barlangok formakincse rendkívül változatos, érdekes az élőviláguk, kitöltésükben pedig jelentős az őslénytani és az ősrégészeti anyag. Közülük 44 kisebb-nagyobb megszakításokkal a paleolitikumtól a középkor végéig emberi használatban volt.
A cseppkőképződmények ritkák, jó részük teljesen össze van törve, ellenben a montmilch (hegyitej) képződmények elterjedtek és nagy változatosságot mutatnak.

A Vargyas-szoros legfestőibb, központi részén, a Csudálókőben nyílik Székelyföld legnevezetesebb és legnagyobb barlangja, az 1527 méteres Orbán Balázs-barlang vagy régi nevén Kőlik. A szoros ismertebb barlangjai még a Lócsűr, Kőcsűr, Tatárlik, Albert-barlang, Gábor-barlang, Medvék-barlangja, Vízkelet, Aktív-barlang és a Cseppköves-barlang.

Az egykor védelmet is nyújtó barlangokhoz mondák kapcsolódnak. Ezek egy része a barlangokban rejlő kincsekhez fűződik, mások a tatárjárás eseményeihez kapcsolódnak. A tatárjárás idején a vargyasiak Csala nevű vezérükkel a Kőlikba menekültek, a tatárok pedig őrizték a barlang kijáratát, hátha kiéheznek a bentiek. Amikor a barlangba szorultaknak elfogyott az élelmük és már csak egy marék lisztjük maradt, akkor egy vénleány ezt összekeverte hamuval és kőtejjel, majd egy taligakerék nagyságú kenyeret sütött belőle, amit kilógattak a barlang száján, ezzel jelezve a tatároknak, hogy még van élelmük. Ekkor a tatárok felkerekedtek és elvonultak. Csala vezér felmászott a szemközti sziklacsúcsra, hogy megbizonyosodjon a veszély elmúlásáról. Amikor nagy örömében a barlang felé fordult és lekiáltotta, hogy „nincs tatár, indulhatunk”, megtántorodott és a mélybe zuhant, majd szörnyethalt. A sziklaszirt tövében temették el, és azóta a szirtet Csala tornyának nevezik.

La 13 km de Vârghiş se află rezervaţia strămtorii Vârghiş, care se întinde pe o suprafaţă de 1000 hectare. Această rezervaţie este una din cele mai valoroase şi semnificative regiuni din ţinutul Trei Scaune, în ceea ce priveşte prezenţa formaţiunilor carstice. Strîmtoarea are o lungime de 3 kilometri şi o structură etajată, având 4 nivele ‘pasive’, precum şi unul activ, prin care trece un pârâu. Specialiştii au evidenţiat 123 de peşteri şi mici compartimente de piatră pe aceste 5 nivele.

Evidenţele arheologice ce se găsesc în aceste peşteri sunt deosebit de variate, iar fauna şi flora sunt la fel de interesante. 44 dintre aceste peşteri au fost folosite de către oameni începând din epoca paleolitică până la sfârşitul Evului Mediu.

Formaţiunile de stalacmite sunt rare, marea lor majoritate fiind sfărâmate; în schimb formaţiunile montmilch sunt prezente într-un mare număr şi arată o deosebită varietate.

În partea centrală a strâmtorii Vârghiş, considerată a fi cea mai pitorească parte a întregului pasaj, se deschide peştera cea mai mare şi mai renumită a regiunii Trei Scaune, peştera numită Orbán Balázs, sau Kőlik (numele mai vechi), care se află la o altitudine de 1527 m. Alte peşteri importante din strâmtoare sunt: Lócsűr, Kőcsűr, Tatárlik, Peştera Albert, Peştera Gábor, Peştera Urşilor, Peştera Vizkelet, Peştera Aktiv, precum şi cea numită Cseppköves.

Odinioară, peşterile erau considerate ca spaţii de refugiu, de care se leagă numeroase legende. O parte din aceste legende se leagă de comorile care se aflau în peşteri, celaltă parte evocă evenimentele invaziei tătăreşti. În timpul acestor invazii, locuitorii aşezământului, în frunte cu conducătorul lor numit Csala, s-au refugiat în Peştera Kőlik. Tătarii s-au postat în faţa peşterii în speranţa că îi vor înfometa pe cei care şi-au găsit refugiu înăuntru. Cînd hrana celor refugiaţi era pe terminate şi le-a rămas doar un pumn de făină, o fată bătrână a amestecat-o pe aceasta cu cenuşă şi montmilch, apoi a făcut o pâine cât o roată, pe care refugiaţii au scos-o prin intrarea peşterii, arătând tătarilor că mai aveau provizii. La vederea pâinii, tătarii şi-au adunat lucrurile şi au părăsit locul. Conducătorul Csala s-a urcat pe stânca cea mai apropiată ca să se convingă de plecarea tătarilor. La vederea locului pustiu, unde mai înainte se afla tabăra tătarilor, s-a umplut de entuziasm, şi, întorcându-se spre peşteră, a strigat cât l-au ţinut plămânii: nu e nici un tătar, putem porni! Din nefericire, şi-a pierdut echilibrul, a căzut în abis şi a murit. A fost înmormântat la poalele stâncii de pe care căzuse, de atunci ea se numeşte turnul lui Csala.

The Vargyas strait is located 13 km far from Vargyas, and it is in fact a nature reserve lying on 1000 ha, which is considered to be one of the most important regions rich in karst in Transsylvania. On the five levels of the 3 km-long region there are 123 caves and small stone compartments. The caves have extremely varied forms; their fauna and flora are utterly interesting. It is worth mentioning the anatomic and archaeological material present in the caves. 44 of the caves were used by people from the Paleolithic Age to the end of the Middle Ages.

Stalactites and stalagmites are rare, the great majority of them are in a crumbled condition, except for the Mont milk formations that are widespread and show great variety.
In the central part of the Vargyas Strait, known to be as one of the picturesque sequences, visitors can see the biggest and most famous cave in Seklerland, the Orbán Balázs Cave (or also know as Kőlik, 1527 m). Other well-known caves of the strait are Lócsűr, Kőcsűr, Tatárlik, Albert Cave, Gábor Cave, Medvek Cave, Vízkelet, Aktiv Cave and the Cseppköves Cave.

There are several legends about the caves once used also for self-defense. Some of them are related to the treasures that could be found in the caves, others evoke the events of the Tartar invasions. During these invasions the inhabitants of Vargyas fled to Kőlik together with their leader Csala, while the Tartars were guarding the entrance of the cave in the hope that the defenders would starve in the end. When nothing else but a handful of flour remained in their bags, a spinster mixed it with ash and Mont milk, made a big loaf of bread which was shown to the Tartars so that they could realise that the defenders still had plenty to eat. On seeing this, the Tartars left the entrance of the cave and went away. Leader Csala climbed the opposite peak in order to see whether the danger had been removed indeed. When he overenthusiastically turned round towards to the cave and shouted ’There are no Tartars, we can leave’, he lost his balance, fell into the abyss and died. He was buried at the foot of the rock which has born the name Csala Tower ever since.